Expiră armistițiul dintre SUA și Iran! Temeri la nivel planetar. Expertă în Orientul Mijlociu: „Zonă sensibilă pentru Donald Trump”. Ce se ascunde în spatele acordurilor nucleare de fapt

Retorica lui Donald Trump despre situația din Iran a ajuns, în câteva zile, un studiu de caz despre cum poate oscila discursul politic între promisiuni de pace și amenințări apocaliptice, fără o linie clară care să lege cele două extreme. În timp ce armistițiul de două săptămâni se apropie de final, oficial, miercuri, 22 aprilie, liderul de la Casa Albă pare prins între propria ambiție de a forța un acord istoric și realitatea din teren, mult mai complicată decât declarațiile făcute în fața presei.

Trump se contrazice de la o zi la alta. Azi pace, mâine război. Armistițiul expiră, oficial, miercuri, 22 aprilie

De la „Iranul a fost de acord cu toate condițiile” la „întreaga țară va fi aruncată în aer”, diferența nu este doar de ton, ci de substanță. Vineri, Trump vorbea despre o înțelegere aproape finalizată, sugerând chiar că Statele Unite vor „prelua” uraniul îmbogățit al Iranului. Câteva ore mai târziu, Teheranul respingea categoric ideea, calificând uraniul drept„la fel de sacru ca pământul iranian”. Duminică, (n. red.: 19 aprilie) discursul se transforma într-un ultimatum brutal, iar luni dimineață președintele avertiza că, odată cu expirarea armistițiului, „vor începe să explodeze o mulțime de bombe”.

Această succesiune de declarații contradictorii nu este, însă, o simplă problemă de comunicare. În spatele ei se ascunde o lipsă de coerență strategică pe care o semnalează și specialiștii în domeniu. Ioana Constantin-Bercean, cercetătoare la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu”, una dintre cele mai avizate voci din România în ceea ce privește Orientul Mijlociu, explică pentru FANATIK că incertitudinea nu este întâmplătoare, ci reflectă chiar natura conflictului.

„Noi, din ce știm acum, vicepreședintele J. D. Vance se îndreaptă spre Islamabad pentru o nouă rundă de negocieri. Dinspre partea iraniană nu avem nicio confirmare că acestea ar participa la negocieri, dar ar putea să fie și un stil de negociere, căci de la Teheran la Islamabad se ajunge foarte repede, chiar în ultimul moment”, spune cercetătoarea, sugerând că lipsa de claritate face parte din jocul diplomatic.

Trump insistă cu programul nuclear. Scopul războiului nu e nici azi foarte clar

În paralel, și Washingtonul pare să joace același joc al ambiguității. După ce Trump a anunțat că delegația americană pleacă spre Pakistan, un oficial al Casei Albe a contrazis informația, precizând că deplasarea nu a avut loc încă. Este exact genul de contradicție care alimentează neîncrederea și ridică semne de întrebare cu privire la cât de bine este coordonată strategia americană.

De altfel, problema nu este una nouă. Încă de la începutul conflictului, obiectivele declarate ale războiului au fost schimbate constant. „Despre ce va face sau nu va face domnul Trump sunt diverse discuții. Încă de la începutul războiului nu a fost făcut clar publicului scopul acestui război. Țintele au fost modificate de la o zi la alta, cel puțin în prima săptămână”, explică Ioana Constantin-Bercean.

Această lipsă de coerență cu privire la scopul real al războiului nu se regăsește doar la nivelul declarațiilor prezidențiale, ci și în interiorul administrației. „Ele au fost elaborate atât de președinte, cât și de Pete Hugseth și de secretarul de stat Marco Rubio și au coincis sau nu”,punctează experta, subliniind fragmentarea mesajului american.

Ioana Constantin-Bercena: „Acea cantitate de uraniu îmbogățit 60% încă este în Iran”

Singurul element constant rămâne obsesia pentru programul nuclear iranian. „Singura constantă pe care am găsit-o în elaborarea acestor scopuri sau în notificarea lor pentru electorat, pentru publicul local, american, dar și pentru publicul internațional a fost cel legat despre capabilitățile nucleare ale Iranului”, afirmă cercetătoarea.

Problema este că, dincolo de retorică, realitatea nu s-a schimbat aproape deloc. „Aceste capabilități nucleare, acea cantitate de uraniu îmbogățit 60% este încă în Iran. Nu au fost negocieri care să indice vreo formă de acord sau agrement în ceea ce privește soarta acelei cantități de uraniu îmbogățit”, ne spune Ioana Constantin-Bercean.

Aici apare una dintre cele mai mari fracturi dintre discursul lui Trump și faptele din teren. În timp ce liderul american vorbește despre concesii majore făcute de Teheran, Iranul nu doar că neagă, dar nici măcar nu dă semne că ar fi dispus să negocieze în termenii impuși de Washington.

Punctele lui Trump, copy-paste din acordul din care a retras SUA în 2018

Mai mult, ceea ce administrația Trump prezintă drept un plan nou pare, în realitate, o reluare a unui acord vechi. „Toate discuțiile pe care le vedem acum, plecând de la acel plan în 15 puncte de administrația Trump, dacă ne uităm puțin retrospectiv o să vedem că este, de fapt, aproape un copy-paste din fostul acord nuclear dintre Iran și marile puteri din care Trump a retras Statele Unite în mai 2018”,spune experta.

Ironia este evidentă. După ce a denunțat acordul din 2015 ca fiind insuficient, Trump pare să se întoarcă la aceleași principii, dar cu o retorică mult mai dură. Diferența majoră este însă o formulare care, în opinia specialiștilor, nu are nicio șansă să funcționeze în realitate.

„Ce spune nou Trump este faptul că Iranul ar fi fost de acord să nu mai îmbogățească niciodată uraniu sau să renunțe pentru totdeauna la ambiția nucleară militară. Acest „niciodată” nu intră în vocabularul diplomatic și nici al relațiilor internaționale”, explică Ioana Constantin-Bercean.

De unde a început sperietoarea nucleară în ce privește Iranul

De fapt, istoria arată exact contrariul.„Până la urmă, am văzut numeroase acorduri și tratate încălcate fără nicio remușcare, începând de la Federația Rusă și continuând inclusiv cu Statele Unite ale Americii”, adaugă ea.

Pentru a înțelege de ce acest conflict este atât de complicat, trebuie privit în perspectivă. Programul nuclear iranian nu a apărut peste noapte și nici nu este, așa cum se sugerează uneori, exclusiv rezultatul ambițiilor actualului regim.

„Este o poveste mai veche, de fapt. Prima etapă a început la sfârșitul anilor 50, când Iranul a început programul nuclear cu ajutorul Statelor Unite sub umbrela unui proiect propus de fostul președinte american Eisenhower, Atoms for Peace”, explică cercetătoarea.

Această dimensiune istorică complică și mai mult discursul actual al Washingtonului. Statele Unite, care astăzi încearcă să blocheze programul nuclear iranian, l-a sprijinit la început. După Revoluția Islamică din 1979, situația s-a schimbat radical. „După anul 1979, programul nuclear iranian a devenit o problemă internațională, sigur, și pe fondul unui pilon al creării Republicii Islamice, și anume animozitatea față de Israel”, spune Ioana Constantin-Bercean.

SUA își joacă toate cărțile în ”războiul ambiției” lui Trump

În acest context, temerile legate de o eventuală bombă nucleară iraniană sunt alimentate constant de discursul israelian. „Există convingerea că dacă Iranul ar avea bomba nucleară ar folosi-o cu siguranță împotriva Israelului. Acesta e un discurs pe care premierul Netanyahu îl folosește și îl propagă încă din 1996”, explică experta. Totuși, realitatea este mai nuanțată. „Sigur că Iranul are know-how, nu trebuie să fim naivi. Își poate construi arma nucleară”, recunoaște ea, dar avertizează că tocmai presiunea externă ar putea accelera acest proces.

„Paradoxul e că dacă până acum am putea evalua că a folosit această capabilitate nucleară chiar și ca formă de șantaj în diverse procese de negociere e destul de probabil că dacă acel război nu va fi câștigat clar de SUA și acest proces nuclear nu va fi blocat foarte mulți ani e destul de probabil că Iranul își va face arma nucleară”, adaugă specialista pentru FANATIK.

Americanii și israelienii au reușit să îi facă pe iranieni să îi urască și mai tare

Aceasta este, poate, cea mai importantă concluzie. Strategia actuală riscă să producă exact rezultatul pe care încearcă să îl evite. În același timp, dinamica regională complică și mai mult lucrurile.„Un stat a fost atacat de alte două state nucleare și atunci mulți iranieni își vor pune această întrebare: ‘Bun, dar dacă noi nu avem armă nucleară și am fost atacați, atunci ar fi bine să avem armă nucleară căci nu vom fi atacați’”, explică cercetătoarea.

Exemplul Rusiei este relevant. Invazia Ucrainei a arătat că statutul de putere nucleară oferă un anumit tip de protecție, chiar și în fața reacțiilor internaționale. În acest context, amenințările lui Trump riscă să întărească exact logica pe care încearcă să o combată. Cu cât presiunea militară este mai mare, cu atât argumentul pentru dezvoltarea unei arme nucleare devine mai puternic în interiorul Iranului.

În același timp, ideea unei schimbări de regim pare tot mai puțin realistă. „Societatea iraniană nu se va revolta împotriva propriului regim atâta vreme cât este sub asalt”, spune Ioana Constantin-Bercean. Planurile privind destabilizarea internă, inclusiv prin sprijinirea minorităților etnice, nu au dat rezultate. „Am observat că până acum nu s-a realizat și e puțin probabil să se întâmple”,punctează experta.

„E o zonă sensibilă pentru Donald Trump, pentru că e foarte probabil ca domnia sa să fi înțeles că e un război care nu trebuia să înceapă”

În aceste condiții, întrebarea care se ridică este dacă Washingtonul are cu adevărat o strategie clară sau dacă asistăm la un amestec de improvizație și presiune politică. Ioana Constantin-Bercean oferă un răspuns tranșant: „Noi în ultima lună am văzut cel puțin trei ultimatumuri care au primit la rândul lor alte ultimatumuri.”

Aceastăspirală a amenințărilor reciproce nu face decât să crească tensiunea, fără a aduce părțile mai aproape de un acord. Mai mult, există indicii că însuși Trump ar fi început să înțeleagă complexitatea situației. „E o zonă sensibilă pentru Donald Trump, pentru că e foarte probabil ca domnia sa să fi înțeles că e un război care nu trebuia să înceapă, un război inutil”,spune cercetătoarea.

Descrierea conflictului ca„un război al ambiției” este, poate, cea mai dură caracterizare. Spre deosebire de conflictele generate de necesitate, acesta pare să fie rezultatul unei combinații de orgoliu politic și calcule greșite. În acest moment, toate privirile sunt îndreptate spre termenul-limită de miercuri. Dacă armistițiul nu va fi prelungit, scenariul unei escaladări rapide devine tot mai probabil.

Un nou tic-tac planetar

Iar în acest context, declarațiile lui Trump nu mai sunt doar simple exerciții de retorică, ci pot deveni profeții care se împlinesc singure. Pentru că, atunci când liderul celei mai puternice armate din lume spune că „vor începe să explodeze o mulțime de bombe”, lumea întreagă este obligată să ia în serios aceste cuvinte.

Problema este că, dincolo de cuvinte, realitatea rămâne încăpățânat de complexă. Iar între promisiunea unui acord „foarte corect și rezonabil”și amenințarea distrugerii totale a Iranului, distanța nu este doar retorică, ci una care poate decide viitorul unei întregi regiuni.