Destinația de vacanţă, la 2 ore de Bucureşti, în care poți să păcălești toamna până târziu în noiembrie. L-a fermecat inclusiv pe George Clooney

În general, Sardinia se asociază cu ceva scump, adesea cu luxul hotelurilor, al restaurantelor elegante și a serviciilor exclusiviste. Ai zice că e lumea lui George Clooney și Silvio Berlusconi, care au proprietăți în insulă.

Destinația aflată la 2 ore de Bucureşti în care poți merge în concediu până târziu în noiembrie La Alghero sunt 23 de grade și apa mării e caldă şi în octombrie

Cu siguranță e valabil și asta, dar esența acestui loc e dată, în primul rând, de apele transparente, plajele fine, mâncarea mediteraneană și un trecut istoric fascinant, pentru cine are chef de el.

Dacă aveți în plan o vizită aici, țineți cont că e o insula mare, pe care nu poți să o descoși în câteva zile. O dată, pentru că nu are sens să te grăbești, apoi deoarece nici drumurile nu prea te ajută. Înguste și plombate, pe scurt anevoiase. Enervante.

Pentru luna octombrie, în extra sezon, Alghero e o destinație la îndemână. În primul rând pentru că există cursă directă de la București (Wizz Air) și în două ore și 15 minute poți scăpa de vremea capricioasă a lunii lui Brumărel și să te bucuri de o vară târzie, cu temperaturi de 23 de grade și o apă prietenos de caldă.

Alghero, orașul micuț, cu străzi înguste, pavate cu piatră care l-a fermecat şi pe George Clooney

Alghero e undeva pe coasta de vest, spre nordul Sardiniei. Nu are sclipiciul de marketing al Costei Smeralda, nici popularitatea unui loc precum Porto Cervo, nu e nici efervescent ca și Cagliari, principalul oraș al insulei, însă e un loc cochet și bine îngrijit, capabil să mulțumească orice pretenție turistică.

Sardinia e mega instagramabilă, atât fizic cât și virtual, din orice colț ai aborda-o, așa că Alghero nu e o excepție.

Accesul de la aeroportul international către oraș este extrem de simplu. Și chiar ieftin, dacă alegi autobuzul (circulă din oră în oră). Biletul costă un euro, iar drumul durează 25 de minute până la porțile centrului vechi. Există și varianta taxiului, care e de 25 de ori mai scumpă și cu zece minute mai scurtă.

Alghero e un oraș micuț, cu o zonă veche cu ziduri masive de fortăreață și străduțe înguste pavate cu piatră. Are multe restaurante cochete, unele doar cu trei – patru mese, ascunse printre ziduri și făcute parcă pentru amanți, unde se poate mânca atât italienește, cât și internațional.

Câțiva cântăreți stradali înveselesc atmosfera cu refrene gen Ti Amo, a lui Umberto Tozzi, sau Ciao Bella Ciao, din Casa de Papel. Nu sunt mulți, ci cât să-i cinstești pe toți cu zece euro.

Riviera de Coral, una dintre cele mai căutate zone din Sardinia

Orașul stă pe un promontoriu stâncos, de unde se poate vedea un apus de soare de cinci stele. Dincolo de ziduri e fie marea, cu o culoare verde-albastră și foarte limpede, fie sunt dealuri împădurite care se opresc în buza abruptă a țărmului, decupând golfuri neterminate în care s-ar putea turna oricând filme cu evadați.

Plajele din zonă au fost grupate sub numele de Riviera de Coral, datorită abundenței de corali roșii. Coralii sunt un suvenir căutat și nu tocmai ieftin. Boutiqurile de profil gem de astfel de lucruri. Bucuria femeilor, chinul bărbaților.

Sardinia are 1,6 milioane de locuitori, dintre care doar 40.000 stau la Alghero. Sardinia are și 4 milioane de oi, dar n-am văzut niciuna pe aici. Găsești însă pecorino sardo (3-12 luni maturare) și pecorino romano (nematurată), celebra brânză locală. Ba chiar și Casu marzu (formaggio marcio) un cașcaval din regiune, zice-se deosebit prin faptul că este infestat deliberat cu larve vii de insecte.

Există influențe catalane consistente în Alghero

Diferența dintre Alghero și restul Sardiniei e că aici e un mixt italiano- spaniol. Când aragonezii au cucerit Barcelona în 1354, sate întregi de catalani s-au mutat în Alghero unde s-au stabilit definitiv. Influența catalană este evidentă și astăzi, prin multe denumiri bilingve ale străzilor și monumentelor.

Deloc întâmplător, orașul e numit și Barceloneta, mini-Barcelona, iar unii localnici chiar vorbesc catalana. Și în virtutea acestei influențe poți să mânânci lejer o paella, dacă te saturi de pizza. O variantă locală este Algherese paella cu Fregola Sardinian – o adaptare a paella specifică orașului Alghero cu fregula (un tip de paste din faina de griș).

Miroase a pește la grătar, focaccia și fructe de mare

În general, în Alghero viața curge lin. Pe străduțele din centrul vechi miroase a focaccia proaspăt coaptă, a ulei de măsline și mirodenii, a pește la grătar și fructe de mare, și a vin sec, aspru, de stâncă, pentru că podgoriile sunt cățărate unde nu te aștepți. Cannonau e unul dintre cele mai vechi soiuri de vin din lume, apreciat pentru proprietățile sale antioxidante și antiinflamatorii.

Nu există industrie, nu sunt fabrici. Sardinia, în general, e un loc precar industrializat, de aici și contribuția modestă de numai 2,2% din PIB-ul Italiei.

Localnicii, dacă nu se cunosc toți între ei, măcar s-au întâlnit o dată. Bătrânii guralivesc pe băncile falezei despre politică și fotbal, agitați ca pe vremea lui Garibaldi, care chiar a stat în Sardinia, mai la nord spre insula Maddalena, unde a rămas o casă devenită muzeu.

Se poate sta la plajă până în luna noiembrie

În weekend bisericile sunt pline. Catedrala Sfanta Maria a fost deschisă în 1593, deși construcția s-a terminat în 1730. Din turnul ei se poate obține o vedere panoramică atractivă a urbei. O altă catedrală este cea a Sfântul Mihail – în stil baroc din secolul al XVII-lea, care are o cupolă colorată vizibilă printre sutele de acoperișuri.

Sunt multe plaje în zonă, iar o faleză lungă străjuită de palmieri serioși, delimitează orașul ca o centură. Nefiind sezon, plajele nu sunt pline. Spiaggia San Giovanni începe chiar din oraș. Un șezlong costă cinci euro, iar două șezlonguri și o umbrelă 20 de euro. Pe zi. Vremea e încă bună și, de regulă, se menține așa până la finalul lui octombrie, chiar început de noiembrie. Sardinia are peste 300 de zile însorite pe an, drept pentru care trebuie să fii cu adevărat ghinionist să experimentezi un city break cu vreme rea.

Alte două plaje, Le Bombarde și Lazzaretto sunt acoperite cu nisip galben și au apa potrivită pentru snorkeling. Plajele sunt ultima problemă în Sardinia. Sunt multe, unele supraevaluate ca faimă, iar altele, ascunse, adevărate bijuterii.

Grota lui Neptun din Capo Caccia, cel mai vizitat loc al zonei

Din Alghero se pot face mini-croaziere. Cea mai populară e către Capo Caccia, unde se află Peștera lui Neptun (Grotta di Nettuno), o peșteră lungă de peste 1 km, cu stalagmite și stalactite și un lac subteran sărat lung. Legenda spune că aici ar fi trăit Neptun, Zeul Mărilor pentru romani, omologul grecului Poseidon. Croaziera costă 18 euro, iar intrarea în peșteră încă pe atât.

Intrarea e deasupra nivelului mării și, prin urmare, este accesibilă și de pe uscat pe o potecă cu aproximativ 650 de trepte sculptate în stânca abruptă. Dacă nu vreți să mergeți cu barca, există o linie de autobuz, care, din oraș, în ceva mai puțin de o oră, ajunge acolo. La un preț mult mai mic.

O posibilitate în vogă de a străbate împrejurimile orașului este închiriatul unui scuter (25 euro/zi) sau a unei biciclete (10 euro/zi). Sigur, nu pentru a merge la Cagliari (225 km) sau Olbia (135 km), dar la Sassari (35 km), un oraș mai important dar fără ieșire la mare, se poate ajunge.

Alghero rămâne un crâmpei din Italia veche

Farmecul Sardiniei e însă litoralul. Nu vă așteptați la malluri, Ferrari și stele Michelin. Alghero nu e pentru tocuri și rochii de seară, nu miroase a crypto, dar nici nu te împiedici de bombardieri sau hoarde de chinezi gata să se calce pe picioare pentru a fotografia o piatră despre care cineva le-a vândut o legendă. Cazări sunt pentru toate gusturile și buzunarele.

Alghero rămâne un crâmpei din Italia veche, vitalizat de tradiții, nisip și mare, nu de snobie. Un loc care funcționează încă după cel mai vechi proverb sard: “Sa domo est minore, su coro est mannu”. În traducere „Casa este mică, inima este mare”.

Cinci lucruri inedite despre Sardinia

• „Ichnusa” este denumirea insulei primită de la fenicieni. Cea mai popular bere locală, fabricate lângă Cagliari, poartă acum acest nume.
• În preistorie locuitorii Sardiniei au dezvoltat comerțul în obsidiane, o piatră folosită în producția primelor unelte aspre, și această activitate i-a adus pe sardinieni în contact cu majoritatea locuitorilor Mediteranei.
• Nuraghe sunt construcții tipice din Epoca Bronzului. Ele nu dispun de fundație, dar totuși sunt stabile, stabilitatea prin dispunerea blocurilor de piatră, care uneori cântăresc câteva tone. Unele din aceste Nuraghi au o înălțime de aproape 20 de metri. Se estimează că numărul lor a fost de 30000 de astfel de construcții, iar în prezent mai stau în picioare cam 8.000.
• Economia Sardiniei este concentrată în zilele noastre pe turism, industrie, comerț, servicii și tehnologia informației; un venit în creștere vine din faimoasele vinuri și din gastronomie. Pe teritoriul său se găsesc mai multe mine de aur și argint.
• Steagul sard, al celor patru capete, a fost creat în secolul al-XIII-lea, când Regatul Aragonului, din care Sardinia încă nu făcea parte, a fost împuternicit de Papa Bonifaciu al VIII-lea să cucerească și Sardinia și Corsica.