INTERVIU | Iulia Joja, specialist în securitate europeană, despre provocările NATO în Ucraina: „Vedem mult mai puțină dedicație, mai puțină voință politică”

Şefii de stat şi de guvern din ţările membre NATO se reunesc, în aceste zile, la Washington, pentru summitul aniversar privind împlinirea a 75 de ani de la crearea Alianţei, în 1949. Ucraina va exista ca prioritate pe agenda politică, dar liderii NATO vor discuta și despre descurajare sau parteneriatele globale.

Statele Unite au lansat deja semnale că doresc să mulţumească Ucraina. Preşedintele Volodimir Zelenski va fi și el prezent la acest summit, după ce luni a trecut prin Varşovia, semnând un pact de securitate bilateral cu Polonia.

Situația complicată de securitate prin care trece Europa, determinată de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, a scos în evidență nu numai solidaritatea aliaților în a susține Ucraina, dar și slăbiciunile de viziune strategică ale liderilor politici în interiorul NATO.

La acest moment, NATO nu are asumată o strategie despre cum Occidentul dorește să se termine acest război, și nici una dedicată regiunii Mării Negre.

În acest context, Libertatea a invitat-o la un dialog pe experta în securitate și apărare, Iulia Joja, care predă Securitate Europeană la Georgetown University în SUA şi la Institutul Diplomatic al SUA.

În contextul acestui summit, Iulia Joja a publicat două studii privind viitoarele obiective ale NATO, cu scopul de a încerca să împingă pe agenda publică teme de importanță strategică pentru securitatea României. Aceste studii pot fi citite aici și aici.

Iulia Joja. Foto: sunmedia.ro

Libertatea: Încă de acum doi ani, Marea Neagră a devenit spațiu de interes strategic pentru NATO. În același timp, tot acum doi ani, Statele Unite au început să realizeze o strategie pentru Marea Neagră. Totuși, în acest moment nici NATO, nici Statele Unite, în mod separat, nu au în implementare o strategie pentru regiunea Mării Negre. Ce înseamnă a avea o strategie în această regiune? Cum ne-ar ajuta ea?

Iulia Joja: Congresul american și Senatul american, într-un mod bipartizan, au solicitat din partea Administrației Biden crearea unei strategii pentru regiunea Mării Negre. Iar această solicitare, care datează din 2021, a fost aproape ignorată ceva timp, pentru că regiunea Mării Negre nu era considerată o regiune importantă, apoi a trecut printr-o perioadă de amânare, pentru că începuse războiul.

Congresul a insistat pe această temă în acești ani și, într-adevăr, Administrația Biden a lucrat la câteva ministrategii guvernamentale pentru această regiune.

Ce poate să facă o asemenea strategie din partea Statelor Unite sau a alianței este să analizeze, pe de o parte, amenințările cu care se confruntă entitatea respectivă, Statele Unite și aliații ei, obiectivele pe care le doresc pentru această regiune, iar apoi să dedice resursele necesare pentru a-și atinge obiectivele, inclusiv apărarea împotriva amenințărilor declarate sau împotriva celor analizate în baza acestui proces.

În ceea ce privește problema NATO la Marea Neagră, în acest caz, cred că avem de-a face cu aspectul politic. Noi nu știm dacă Statele Unite nu cumva se cam ascund în spatele războiului, pentru a nu dedica mai multe resurse și a crește investițiile pentru această regiune. Același lucru se întâmplă și în raport cu alianța.

O strategie trebuie să lege resursele pe care le avem de obiectivele pe care ni le propunem. În 2021, înaintea de începerea războiului pe scară largă, Statele Unite și-au retras o parte din resurse și ce am auzit de la analiști din România, Georgia și Turcia este că, la un calcul concret, pe lângă Statele Unite, și celelalte state membre ar fi putut să dedice mai multe resurse cauzei Mării Negre. Dar nu fac acest lucru și ne lipsesc în mod fundamental obiectivele strategice. Cum vrei să ai stabilitate, democrație, prosperitate mai multă la Marea Neagră, când ai un război atât de amplu pentru care nu ai o finalitate?

Atât timp cât nu avem o strategie despre cum Occidentul dorește să încheie acest război, este foarte greu să ne stabilim o strategie regională care trebuie să se centreze în jurul acestui război și finalității lui. Ne lipsesc voința politică și resursele necesare din partea aliaților pentru a vorbi despre această strategie la acest summit NATO.

În ciuda ezitărilor pe care le vedem pentru stabilizarea regiunii și încheierea acestui război într-un mod favorabil alianței, din partea celorlalte state membre, mai ales celor mari, cu resurse (Franța, Germania, Marea Britanie), vedem mult mai puțină dedicație, mult mai puțină voință politică și mult mai puține resurse dedicate acestei cauze.

Vorbim astfel despre o discrepanță majoră între, pe de o parte, amenințările cu care ne confruntăm – Rusia, Iran, China, Coreea de Nord – și pe altă parte, voința politică a aliaților de a dedica suficiente resurse pentru o strategie menită a elimina din aceste amenințări.

Bun, există o reticență pentru o strategie NATO pentru Marea Neagră. Dar nu există o strategie nici pentru Ucraina.

– Cele două sunt legate. Leadershipul politic de la Casa Albă insistă pe mesajul „for it long as it takes” (atât timp cât este necesar) fără să definim după doi ani jumătate de război ce este „it”. Victoria Ucrainei? Nu știm exact. Și care ar fi termenul la care vrem să obținem acest lucru? Așadar nu avem o strategie pentru Ucraina.

Secretarul general al NATO Jens Stoltenberg (dreapta) și președintele Ucrainei Volodimir Zelenski. Foto: Hepta

„Klaus Iohannis nu a avut ce pune pe masa negocierilor”

În această perioadă se schimbă leadershipul politic la nivelul NATO. Probabil va fi anunțat Mark Rutte pe postul de secretar general. Există însă și o poveste românească în cursa pentru această funcție. Cum iese România din acest joc al președintelui Iohannis de a anunța că intră în cursa pentru acest post și pierderea sa categorică?

– Nu stăm bine. Și nu stăm bine din mai multe puncte de vedere. A fost o problemă de comunicare, de strategie din partea României și o lipsă de delimitare între planul personal al președintelui român și reprezentarea României.

România, dincolo de povestea complicată și destul de negativă pe care o are în relația cu Olanda de mult timp, pe multe dosare, ar fi avut tot interesul ca toate țările din Europa Centrală și de Est să aibă, într-un final, un reprezentant ca secretar general NATO pe cineva selectat din această regiune.

Însă Klaus Iohannis a candidat foarte târziu, nu a făcut lobby important, nu a avut ce pune pe masa negocierilor, în timp ce Rutte și-a făcut o campanie destul de amplă. Iohannis nu și-a asigurat susținerea din partea statelor din Europa Centrală și de Est. România nu a avut un leadership performant nici pe tema Ucraina și, drept consecință, a pierdut.

Ar fi fost absolut firesc ca Iohannis sau oricine altcineva din Europa Centrală și de Est să devină pentru prima dată secretar general NATO în contextul acestui război și în contextul în care știm bine că din ce în ce mai multe state occidentale au recunoscut că noi, cei din Europa Centrală și de Est, aveam o înțelegere mult mai corectă asupra amenințărilor Rusiei și că ar fi trebuit să ne asculte mai mult.

Pentru felul în care și-a elaborat Iohannis strategia pentru această candidatură, ea ne-a adus numai elemente negative în interiorul acestei alianțe militare care, pentru noi, românii, este cea mai importantă.

Dar în cei doi ani și jumătate de război, cum evaluați activitatea României în NATO? Știm să ne jucăm cartea în această alianță?

– România nu a jucat o carte foarte puternică. Spre deosebire de toate celelalte membre NATO și ale UE care au decis să livreze ajutor militar, România a rămas acel stat care nu are ce să spună. Insistă în a nu publica ajutorul militar și a trebuit, după ani, la insistențe, să iasă niște generali români pensionați care să facă niște aluzii că noi nu prea aveam ce să oferim. Că ne-ar fi obligat americanii să dăm și noi ceva și am dat al patrulea sistem Patriot. Și să ne mulțumească din când în când conducerea de la Kiev, dar tot fără să aibă de ce. Ne mulțumesc că i-am ajutat, dar noi nu știm cu ce, pentru că, probabil, nu prea avem cu ce.

Mark Rutte și-a făcut campania într-un mod eficient cu argumentul că este din ce în ce mai plauzibil să revină Donald Trump la Casa Albă, iar Trump este obsedat de acel 2%, procentul din PIB pe care trebuie să îl aloce toate statele membre NATO. Noi, România, ne-am vândut extraordinar de prost și, în general, Europa Centrală și de Est nu a reușit să își urmărească interesele.

Pentru că realitatea per ansamblu este că țările din această regiune au crescut bugetul militar pentru că au amenințări mai profunde în raport cu Rusia. Pe când cei din Europa Occidentală stau prost atât la nivelul contribuțiilor, cât și în ceea ce privește solidaritatea. Belgia, Olanda, Spania au rămas la un modest 1%, sau puțin peste acest procent, iar Rutte a fost susținut de marile puteri să devină secretar general NATO, deși nu a făcut nici cel mai mic efort să crească bugetul militar al Olandei ca să se apropie de obiectivul celui 2%. Și atunci el, în cazul în care vine Trump la Casa Albă, el va avea misiunea să îl convingă pe Trump să nu iasă din NATO și să ne ajute pe noi, cei din Europa Centrală și de Est care riscăm să fim atacați de Rusia din cauză, de pildă, că belgienii nu contribuie suficient.

Jurnaliștii români au aflat, din datele publicate chiar de NATO, că Guvernul României și Administrația prezidențială ne-au mințit și că nu ne-am apropiat la cheltuieli de apărare de pragul 2% și că promisiunea lui Iohannis de a ajunge la 2,5% este departe de a fi concretizată dacă ne uităm la cheltuielile actuale. Și că forțele navale române rămân subfinanțate și că Armata Română are în continuare probleme foarte mari.

Președintele Klaus Iohannis. Foto: Hepta

Perspectivele mandatului lui Rutte

Olanda devine acel stat membru NATO care a dat în istoria alianței cei mai mulți secretari generali. E un record care pare a fi nemeritat. Rutte și-a creat această legendă că este un negociator atât de bun, încât va reuși să comunice inclusiv cu Trump, deși nu există foarte multe dovezi în acest sens. Cu atât mai mult cu cât știm că, înainte de orice, Trump este impredictibil. Cum vedeți viitorul leadership politic al alianței sub mandatul lui?

– Campania lui Rutte a fost de mare succes, fără să aibă foarte multă substanță. Ce nu s-a spus este că tocmai Rutte provine dintr-o țară care nu a făcut niciun efort în a se ridica la nivelul solicitărilor din partea americanilor și, prin urmare, există speranța că Rutte va putea să exprime argumentele în numele și celorlalte țări care nu contribuie 2% din PIB pentru NATO și să-l convingă pe Trump să rămână în această alianță.

O persoană din Europa Centrală și de Est ar fi putut să-i explice lui Trump că NATO nu e peste tot același lucru și că poate ar trebui să discutăm despre ce se vehiculează acum: un NATO cu două niveluri. Unul cu 2% plus, iar Statele Unite promit să te apere și unul sub 2% în care nu vrei neapărat ca Statele Unite să te apere, pentru că nici nu ai vreo amenințare reală.

Există însă șanse ca Rutte să se arate în următoarele luni drept o mare surpriză, o a doua Ursula von der Leyen. Să nu uităm că ea, ca ministru al apărării în Germania, nu s-a bucurat de susținere sau apreciere atât la nivel național, cât și internațional, dar care, în calitate de președinte al Comisiei Europene, a fost probabil cea mai puternică voce din istoria Comisiei și care a condus Europa cu succes pe parcursul celor doi ani și jumătate de război, în special în raport cu ajutorul pentru Ucraina. Ea a avut limbajul cel mai clar, solicitările cele mai clare și susținerea cea mai amplă. Să nu uităm că, spre deosebire de NATO, UE are acum datorită ei are un fond de război pentru ajutorul militar pentru Ucraina, lucru pe care NATO în acest moment nu îl are.

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski și Mark Rutte, în timp ce inspectează clădirile avariate din Harkov, Ucraina. Foto: Hepta

Jens Stoltenberg, la final de mandat, încearcă să impună acest model și în cadrul NATO pentru toții membrii săi, poate cu o excepție sau două, cum este Ungaria, program care să își asume ajutorul militar pentru Ucraina pe termen lung și constant, inclusiv în perspectiva revenirii lui Donald Trump la Casa Albă.

Războiul de agresiune din Ucraina a scos cumva în evidență și slăbiciunile NATO

E foarte interesant că NATO, acum când ne uităm 75 de ani în urmă, a revenit aproape în totalitate la misiunea inițială. Primul secretar general NATO, Hastings Ismay, care și-a acceptat mandatul într-un mod destul de ezitant, la scurt timp, a devenit cel mai mare susținător al alianței. Cel mai cunoscut citat al lui, pe care îl folosesc și eu la curs și cu care am început un raport despre NATO, publicat împreună cu alți doi colegi, în pregătirea acestui summit, pentru a încerca să împingem o agendă ceva mai ambițioasă, spune că la începutul alianței, obiectivele ei erau trei: „to keep the Russian out, the Americans in Europe, and the Germans down” (a-i ține pe ruși afară, pe americani în Europa, iar pe germani jos). În prezent, din cele trei elemente, două sunt mai relevante ca niciodată, iar al treilea s-a modificat și este poate provocarea cea mai mare pentru alianță pentru următoarele luni și următorii ani.

Acest summit poate fi ultimul summit al lui Biden ca președinte, Biden fiind considerat la Washington ultimul transatlanticist. Acest lucru reprezintă și un element simbolic. Iar în privința Germaniei provocarea e cum să reușim să îi aducem pe europeni la nivelul așteptărilor, pentru a putea să restabilească și singuri securitatea europeană.

„Până în noiembrie, americanii se vor întoarce către ei înșiși”

De ce susțineți că este posibil ca pe viitor europenii să nu mai poată să se bazeze așa mult pe americani în a restabili securitatea europeană?

– În următoarele patru luni, până în noiembrie, americanii se vor întoarce către ei înșiși. Până la urmă, este ceva firesc. Sunt cele mai importante alegeri americane din ultimele decenii, în condițiile în care candidatul favorizat nu iubește NATO, nu iubește europenii și spune că va rezolva acest conflict în 24 ore, Dumnezeu știe cum! Și pe de altă parte, un partid democrat care nu are încă un candidat, pentru că șansele ca Joe Biden să rămână președintele Statelor Unite pentru următorii patru ani jumătate sunt destul de reduse în acest moment. Deci pe de o parte, avem neoizolaționism pe termen scurt și mediu de înțeles.

Pe de altă parte, acum cu această situație cu acești doi candidați, este posibil ca americanii să îi preseze pe ucraineni să intre în negocieri de pace. Am văzut, de pildă, cât de greu a trecut ajutorul militar pentru Ucraina în Congresul american.

Realitatea este că europenii o duc bine economic per ansamblu, suntem una dintre cele mai prospere regiuni din lume și, totuși, nu vrem să ne dedicăm propriile resurse pentru propria pace și securitate continentală. Americanii, sub influența republicanilor lui Trump, sunt extrem de nepoliticoși și bat obrazul europenilor pentru acel procent de 2%. Dar dacă ne uităm la istoria NATO, primele proteste și probleme ridicate de acest tip, că europenii își dau banii numai pe cafele, în loc să îi investească în propria securitate și apărare, existau din primii ani de NATO. Americanii ne-au tot spus: dați mai mult la apărare că este securitatea voastră.

Trump are multe reacții populiste, dar această cerință americană către europeni de a cheltui mai mulți bani pentru apărare este o chestiune conservatoare veche, mai ales în Partidul Republican, nu a inventat- o Trump.

– Este o problemă veche și continuă a Europei occidentale care este răsfățată de umbrela americană și de ajutorul pe care îl mai dau britanicii, francezii etc. și care nu este pusă pe tapet din motive de corectitudine politică. Probabil nici acest nou secretar general al NATO nu va rezolva această problemă. O discuție care nu știu cum s-ar putea rezolva: ori dăm cu toții și suntem o alianță solidară în care vedem trupe spaniole sau belgiene dedicate la fel ca trupele britanice, franceze, poloneze sau române, fie restructurăm NATO astfel încât să fie făcut într-un mod corect.

De aceea, în acest context complicat de securitate, mi-e teamă că pe termen mediu și lung, din cauza strategiei eșuate a României, vom avea și mai multe probleme în a ne urmări interesul național în NATO.

Cum crezi că va fi discursul politic la acest summit în privința Ucrainei?

– Ce au spus reprezentanți ai Administrației Biden, și i-am auzit inclusiv în spatele ușilor închise, este că Ucrainei nu i s-a oferit membership, dar că i se va oferi un pachet de ajutor de nerefuzat. Sunt destul de sceptică că ceea ce i se va oferi Ucrainei este pe măsură și atât de tentant. O să-ți dau exemplu: Ucrainei probabil i se vor da avioane F-16. În prezent vor fi livrate o parte din ele, cu promisiunea că vor mai veni și altele. Pentru un teritoriu de trei ori cât al României, bombardat de Rusia, este important numărul lor, altfel, nu putem vorbi despre un ajutor consistent. Recent cel mai mare spital de copii din Ucraina a fost bombardat de Rusia. Acesta este tonul pe care Putin îl dă în pregătirea acestui summit.

„Occidentul nu duce lipsă de resursele necesare pentru a fi ajutat Ucraina să câștige acest război”

Sunteți nemulțumită față de reticența NATO în a sprijini și mai mult Ucraina.

– Da, sunt destul de nemulțumită, pentru că, după doi ani și jumătate de război, Occidentul nu duce lipsă de resursele necesare pentru a fi ajutat Ucraina să câștige acest război, să împingă Rusia în afara granițelor Ucrainei recunoscute internațional. Nu numai că nu avem o strategie, dar ne aflăm la doi ani și jumătate de război într-o perspectivă de a vărsa și mai mult sânge ucrainean, fără să avem un plan. Dacă mă pun în locul soldatului ucrainean, sincer aș avea probleme să fiu motivat să apăr linia frontului. Pentru că s-ar putea ca occidentalii să îmi spună peste câteva luni: acum gata, nu mai vrem război. O să tragem linia frontului acolo unde vrem noi, de unde Putin a luat, o să-i lăsăm lui ce a luat și o să ne spălăm pe mâini după cum știm noi că avem experiență cu Rusia în Europa Centrală și de Est.

Au venit propuneri pentru un plan strategic al NATO din partea multor actori, și totuși Alianța, sub Administrația Biden, refuză acest plan din motive de escaladare. S-ar putea ca acest plan să apară peste un an, dar mi-e teamă ca el va fi unul catastrofal în primul rând pentru Ucraina, în al doilea rând, pentru securitatea regiunii Mării Negre pe termen mediu și lung. Iar acest lucru s-ar putea întâmpla în lipsa unei viziuni strategice mai bine conturate din partea celor afectați cel mai mult de acest război.

Foto: Profimedia