Autor:Christian Gallichio, theplaylist.net
O serie de ritualuri se desfășoară peste tot lui Helmut Dosantos documentar aproape fără cuvinte”Zeii Mexicului.” Îndreptându-se asupra comunităților indigene și a muncii lor din Mexic, în ciuda umbrei modernizării târâtoare a țării, filmul uluitor al lui Dosantos amintește de munca lui. Ron Fricke și Godfrey Reggio în accentul pus pe juxtapunerea dintre imaginea statică și ritmurile sincopate ale muncii manuale. Foarte formal în construcția sa, „Gods of Mexico” evită contextul pentru o experiență complet captivantă, care este în cele din urmă hipnotică, chiar dacă mesajul său general este uneori încurcat în acest proces.
CITEȘTE MAI MULT: Cele mai anticipate 100 de filme ale anului 2023
Dosantos își împarte filmul în două secțiuni: „Alb”, care urmărește lucrătorii din salinele din Sud într-o cinematografie clară alb-negru și „Negru”, care se îndreaptă către minele subterane din Nord și este prezentat color. Între aceste suporturi de cărți se află câteva fotografii cu trestie de zahăr, tutun și fermieri henequen, pescari și diverși alți muncitori în haine tradiționale, vopsea corporală și măști. Astfel, filmul comută între mișcare și stază, juxtapunând aparent ritualuri culturale și tradiții de muncă în acest proces.
În toate aceste secțiuni, Dosantos iese în prim plan a lui Enrico Ascoli design de sunet. Vântul se învârte în jurul subiecților filmului, iar sunetele răzuirii greblelor și toporelor oferă o partitură percutantă și ambientală, pe măsură ce fiecare își face treaba. Mai mult, ritualurile antice ale secțiunii Albe sunt plasate împotriva metodelor mai noi de minerit ale secțiunii Negre, care evidențiază utilizarea dinamitei și a altor tehnologii mai recente. Dar ceea ce înseamnă aceste secțiuni este lăsat în cele din urmă la latitudinea privitorului, deoarece Dosantos doar plasează ocupațiile și culturile una lângă alta. Regizorul are încredere că contrastul dintre metodele vechi și noi, alb-negru, va duce la un fel de revelație despre, poate, pătrunderea modernității și capcanele omogenității. Dar Dosantos pune în fundal aceste interese tematice într-un film mai interesat să prezinte portrete estetice atent cultivate ale unei civilizații în prezent în flux.
La fel ca lucrarea lui Reggio sau Fricke, „Gods of Mexico” pare uneori un screensaver care este extrem de frumos la privit, dar opac în ceea ce privește concluziile pe care ar trebui să le tragi din el. Acest lucru derivă în principal din decizia lui Dosantos de a evita claritatea contextuală. Cine sunt acești oameni și ce înseamnă aceste ritualuri nu este la fel de important pentru el ca estetica colectivă pe care o creează. Această abordare creează un fel de paradox. Toate aceste culturi și oameni variați nu sunt individualizate sau chiar numiți, ci creează un mesaj ciudat de unificat despre diversitatea culturală.
În plus, kilometrajul publicului poate varia în funcție de juxtapunerea dintre munca ritmică și fotografia live foarte coregrafiată. Secțiunea din mijloc a „Zeii Mexicului” se trage uneori. Însă aceste întrebări persistente par înglobate în premisa filmului și sugerează o legătură între aspectele performative ale ritualurilor portretizate și naturalismul din munca pe care aceste comunități o fac pentru a supraviețui.
„Zeii Mexicului” este un film mai puțin interesat să-și distrugă cadrul conceptual – sau chiar să împingă o teză pe deplin realizată – decât despre crearea unei experiențe cinematografice structurate. Pe acest plan, filmul se dovedește un succes total. Este uimitor de frumos, cu cinematografia lui Dosantos mărind și micșorând saline pentru a prezenta repetiția sării de ambalare sau, în ultima secțiune, în urma extracțiilor dintr-o mină. Fiecare fotografie ar putea funcționa ca o fotografie de sine stătătoare, peisajele aproape înghițind oamenii care lucrează în ele. Această măreție vizuală face un film atât extrem de structurat, dar puțin amestecat tematic în cele din urmă, dar „Gods Of Mexico” nu este niciodată mai puțin decât captivant vizual și sonor. [B+]